La începutul anilor 1900, estetica sculpturii tradiționale africane a devenit un izvor de inspirație pentru artiștii europeni din avangarda artei moderne. În Franța, Henri Matisse și Pablo Picasso, împreună cu alți reprezentanți exponențiali ai “Școlii de la Paris“, au combinat reprezentarea figurii umane în stil african cu maniere picturale derivate din lucrările post-impresioniste ale lui Cezanne și Gauguin. Planeitatea rezultată din pictură, paleta de culori vii și formele cubiste fragmentate au fost elemente definitorii ale modernismului timpuriu. Deși acești artiști nu cunoșteau simbolistica originală și utilitatea ritualică a obiectelor de artă africană, au recunoscut imediat  aspectul spiritual al compozițiilor sculpturale și au adaptat aceste calități la eforturile lor de a se detașa de naturalismul care a definit arta occidentală, începând cu perioada renascentistă.   Pictorii expresioniști germani, precum Ernst Ludwig Kirchner, din grupul “Die Brücke“ (Podul), au îmbinat cu o mare intensitate emoțională, tonurile de culoare disonante și figurile distorsionate pentru a descrie angoasele vieții moderne.  Utlizând aceste repere, Paul Klee din grupul  „Călărețul Albastru”  a dezvoltat imagini simbolice transcendentale. În anul 1910, după expoziția lui Gauguin (Dresden), interesul expresioniștilor pentru arta non-occidentală s-a intensificat semnificativ. Tot în această perioadă, mișcările moderniste din Italia, Anglia și Statele Unite au inițiat