Paradigma consumeristă ne-a determinat să percepem realitatea într-o cheie materialistă. Din acest punct de vedere, China este sinonimă cu produse de serie ieftine și de slabă calitate. Deși în ultima perioadă lucrurile au început să se schimbe înspre bine și vedem din ce în ce mai multe gadget-uri și obiecte high-tech “Made in China “, preconcepțiile negative încă ne condiționează și ne orbesc în a înțelege greșeala pe care o facem. Și anume că ne raportăm la cea mai longevivă cultură care există pe glob ca la o sursă de bunuri. Și mai facem o greșeală atunci când ne gândim la China ca fiind o țară, pentru că în primul rând China este o civilizație, iar ideea de statalitate este prea limitată pentru a încapsula peste 3500 de ani de istorie scrisă. Însuși numele de China poate fi considerat ca fiind eronat pentru că nu are nici o legătură cu titulatura chineză Zhong Guo (中国/中國 în alfabetul chinez simplificat, respectiv tradițional) și care înseamnă Regatul de Mijloc sau Țara din Centru. Modul în care chinezii s-au auto-intitulat păstrează o viziune etnocentrică tipică civilizațiilor antice, ei plasându-se astfel într-un axis mundi spiritual, sau într-un limbaj mai puțin academic putem spune că toți chinezii (中国人，pinyin: Zhōngguó rén – oameni din Regatul de Mijloc) se cred buricul pământului.
Etimologia cu care ne-am familiarizat în Vest provine de la perși care au preluat cuvântul din sanscrită (Cina, devenit în latină Sina) și se referă la dinastia Qin și la regatului omonim unde s-au pus bazele Chinei Imperiale. Era cutumiar ca formațiunile protostatale și mai apoi cele imperiale să poarte numele dinastiei conducătoare. Însă Dinastia Qin, deși are un rol fundamental în geneza civilizației chineze, este doar una dintre multele dinastii din istorie și nu a durat decât câteva decenii în a doua jumătate a secolului 3 î.Hr., iar influența geografică s-a limitat la o regiune din Nord-Est fără a acoperi întregul spațiu sinic. Faptul că negustorii arabi de pe Drumul Mătăsii au promovat în Vest mărfuri și obiecte de artă chinezească (în special mătase și porțelanuri de calitate superioară) ca provenind din Regatul (lui) Qin a generat o confuzie istorică oficializată în timp. În limba engleză s-a manifestat un fenomen lingvistic binecunoscut nouă celor care ne încălțăm cu adidași și xeroxăm documente și anume termenul generic pentru obiectele de porțelan a devenit china/chinaware.
China reprezintă din punct de vedere cultural un arhipelag a cărui cartografiere presupune multă răbdare și, poate cel mai important, capacitatea de a renunța la idei preconcepute. În China se vorbesc în prezent peste 200 de dialecte sinice și există 55 de minorități recunoscute oficial ce totalizează peste 115 milioane de indivizi[1]. Diversitatea etnică în combinație cu diferențierile bazate pe criterii religioase și geografice la care se adaugă o continuitate istorică spectaculoasă redau un tablou extrem de complex. Așa cum era de așteptat, într-un astfel de creuzet civilizațional, manifestările artistice au atins un grad superlativ de rafinament. Cele mai vechi vestigii arheologice descoperite până acum ne arată o succesiune de culturi extrem de sofisticate din punct de vedere al stilizării artistice încă din Neolitic. Prima cultură chineză cu cu adevărat evoluată în arta abstractizării a început să se dezvolte acum aproximativ 6000 de ani și este eminamente una a jadului[1](mai multe despre jad: https://www.artantik.ro/blog/semnificatia-jadului-in-cultura-chineza/#more-489), urmată apoi de o înfloritoare cultură a bronzului[2] veche de 3000 de ani. Pasiunea chinezilor antediluvieni pentru modelare s-a desăvârșit odată cu inventarea porțelanului, un proces lent ce s-a definitivat în urmă cu aproximativ 2000 de ani. Devine astfel clar că din punct de vedere artistic arealul sinic a fost extrem de precoce. Faptul că în acest spațiu s-a dezvoltat și cel mai vechi sistem de scriere încă aflat în uz a permis civilizației chineze să-și perpetueze eficient nu doar memoria istorică dar și cea mitologică, astfel încât artizanii din diverse perioade au avut acces direct la o variatate de subiecte pentru operele lor, ceea ce a contribuit la cristalizarea unui simț imagologic unic printre popoarele de astăzi. Spre exemplu un maestru caligraf contemporan poate transcrie o poezie veche de peste 3000 de ani folosind tehnica și estetica scripturală a sigiliului (篆書; pinyin: zhuànshū, engleză seal script), derivată din inscripțiile de pe vase cerenomiale de bronz la fel de vechi ca și versurile propriu-zise. Dincolo de latura estetică, o astfel de manifestare artistică denotă o puternică conexiune cu trecutul și este o formă de celebrare a strămoșilor.
Cele 5 stiluri majore de caligrafie
De aceea, în cultura chineză clasică, arta trebuie înțeleasă ca un metodă de transcendență temporală și spirituală. Este ușor observabil faptul că în pictura chineză nu există o obsesie pentru realism așa cum se întâmplă în pictura clasică europeană. Când privim un astfel de tablou fundalul este difuz, contopit parcă într-o ceață imemorială, iar temele redate se evidențiază prin contraste delicate ce sugerează forme fără a le detalia prea mult. Este o formă de artă subtilă și eliberată de necesitatea unei realități obiective. Peisajele reprezentate astfel au rolul de a induce o stare meditativă și nu de a acapara simțurile și gândurile privitorilor.
Cai Jingxing (n. 1924) – Lacul de Vest
Același lucru îl putem spune și despre muzica chineză tradițională ale cărei acorduri lejere, delăsătoare chiar, plutesc parcă înspre urechile ascultătorilor. La fel ca și în pictură, rolul muzicii este acela de a liniști mintea și de a facilita procesele introspective. În acest sens simplitatea formulării artistice este esențială, subtilitatea fiind considerată net superioară unui stil prea evident. Acest concept a fost exportat cu succes în Japonia unde este și astăzi omniprezent în arta Zen. Regăsim ideea și în anumite stiluri de prelucrare a porțelanului, un domeniu în care chinezii excelează prin definiție. Ceramiștii chinezi erau atât de apreciați încât tehnicile lor au fost imitate în Orientul Mijlociu și în Europa, un exemplu concludent în acest sens fiind porțelanul de Delft.
Există însă și o latură colorată a artei chinezești, unde preocuparea pentru detalii este aproape obsesivă. Discutăm aici de un stadiu superior de abstractizare unde simbolurile sunt înglobate în modele și forme repetitive, fractale chiar.
Vas de porțelan, email alb cu model fitomorf incizat, Dinastia Song, sec. XI – XII d.Hr.
Pigmenții joacă un rol esențial în astfel de reprezentări, galbenul fiind culoarea imperială, în timp ce albul reprezintă moartea, iar roșul este de bun augur. Vom analiza mai mult aceste aspecte în partea a doua a articolului.
Antichități chinezești: Scrumieră chinezească | alamă cloisonne & cinabru sculptat
[1] Majoritatea etnică din China este formată din grupul Han (汉/漢în alfabetul chinez simplificat, respectiv tradițional), care deține aprox. 92% dintr-o populație de 1,38 miliarde. La nivel global etnicii Han reprezintă 17% din populație.
[2] Cultura Hongshan (红山文化; pinyin: Hóngshān wénhuà) a durat între aproximativ 4700-2900 Î.Hr. și este cea mai importantă cultură neolitică din N-V Chinei. În cadrul acestei culturi s-au descoperit cele mai vechi dovezi de prelucrare a jadului.
[3] Dinastia Shang (商朝; pinyin: Shāng cháo) este printre cele mai vechi dinastii chineze (circa 1600 – 1046 Î.Hr. ) și prima dinastie antică susținută de izvoare arheologice. Printre vestigiile descoperite se numără foarte multe obiecte de bronz spectaculoase din punct de vedere estetic și al fidelității execuției.
Autor : Redactare, traducere și adaptare: Cosmin George Chițu – absolvent al Universității Naționale din Taipei (Taiwan) și posesor al atestatului de limbă chineză HSK 4, cercetător amator, pasionat de sinologie și cultură asiatică.
Articol documentar redactat în exlusivitate pentru ArtAntik.ro și ArtAntik.info
Surse documentare:
Cercetări și aprecieri personale
khanacademy.org
metmuseum.org
artic.edu