La începutul anilor 1900, estetica sculpturii tradiționale africane a devenit un izvor de inspirație pentru artiștii europeni din avangarda artei moderne.
În Franța, Henri Matisse și Pablo Picasso, împreună cu alți reprezentanți exponențiali ai “Școlii de la Paris“, au combinat reprezentarea figurii umane în stil african cu maniere picturale derivate din lucrările post-impresioniste ale lui Cezanne și Gauguin.
Planeitatea rezultată din pictură, paleta de culori vii și formele cubiste fragmentate au fost elemente definitorii ale modernismului timpuriu. Deși acești artiști nu cunoșteau simbolistica originală și utilitatea ritualică a obiectelor de artă africană, au recunoscut imediat aspectul spiritual al compozițiilor sculpturale și au adaptat aceste calități la eforturile lor de a se detașa de naturalismul care a definit arta occidentală, începând cu perioada renascentistă.
Pictorii expresioniști germani, precum Ernst Ludwig Kirchner, din grupul “Die Brücke“ (Podul), au îmbinat cu o mare intensitate emoțională, tonurile de culoare disonante și figurile distorsionate pentru a descrie angoasele vieții moderne. Utlizând aceste repere, Paul Klee din grupul „Călărețul Albastru” a dezvoltat imagini simbolice transcendentale. În anul 1910, după expoziția lui Gauguin (Dresden), interesul expresioniștilor pentru arta non-occidentală s-a intensificat semnificativ. Tot în această perioadă, mișcările moderniste din Italia, Anglia și Statele Unite au inițiat contacte cu arta africană prin intermediul artiștilor din grupul Școlii de la Paris.
Acești artiști avangardiști, dealerii lor și criticii de artă au fost printre primii europeni care au colecționat sculpturi africane, apreciind valoarea lor estetică.
Începând cu anii 1870, în urma cuceririlor coloniale și a expedițiilor științifice, mii de sculpturi africane au ajuns în Europa. Acestea au fost expuse în prestigioase muzee din Paris, Berlin, Munchen și Londra. Totuși, în aceeași perioadă, multe dintre aceste obiecte au fost tratate ca artefacte ale culturilor colonizate și considerându-se că nu au valoarea economică a unor obiecte de artă, au fost vândute drept curiozități, în piețele de vechituri.
Un exemplu elocvent este acest artefact „Bieri” aparținând culturii tribale Fang (Gabon). Piesă dintr-un ansamblu relicvar datând de la sfârșitul secolului al XIX – începutul secolului XX. Lucrarea provine din colecția lui Jacob Epstein, fiind achiziționată în anii 1920.
Picasso mărturisea faptul că studiul sculpturilor africane l-a ajutat să înțeleagă scopul lui ca pictor, care nu a fost doar acela de a se distra cu imaginile decorative, ci de a media între realitatea percepută și creativitatea minții umane. Astfel, spunea artistul, a fost “exorcizat” de teama de necunoscut, oferindu-i acestuia o formă.
Un membru tânăr al Școlii de la Paris, Amedeo Modigliani, a fost un contact cheie între Școala de la Paris și artiștii futuriști din Italia. Modigliani a fost un caz singular, introducând în creațiile sale influențele stilistice ale artei tribaleBaule (Coasta de Fildeș). Modigliani a realizat schițe ale unor fețe alungite de forma unei inimi „îngustate”, în care a plasat o gura deosebit de mică, puțin mai sus de bărbie.
Constantin Brâncuși, prieten cu Modigliani și vecin cu acesta în atelierul din Montparnasse, a îmbrățișat și el arta africană, asemanând această tehnică de sculptare în lemn cu cea tradițională românească.
Cea mai edificatoare influență africană în arta lui Brâncuși este sculptura „Negresa blondă“ (1926). Realizată în maniera esențializată obișnuită a artistului, lucrarea pare a fi portretul unei negrese pe care artistul a întâlnit-o la Marsilia.
Influențe ale artei africane sunt regăsite și în operele de maturitate ale lui Picasso și Matisse. Câteva dintre portretele Mariei-Therese Walter, tânăra metresa a lui Picasso (din perioada 1927-1935), fiind inspirate de estetica măștilor tribale Grebo și Nimba, aflate în colecția sa personală.
Matisse, descendent al unei familii cu o lungă tradiție în arta țesătoriei, a deținut în colecția personală mai multe țesături tradiționale triburilor Kuba (Congo), precum și țesături opulente din Africa de Nord și Europa de Est.
Țesăturile Kuba, care au rămas în colecția personală până la moartea sa, erau realizate manual din fibre de palmier rafie, datând din secolul al XIX-lea. Într-o corespondență privată cu sora sa, Matisse indica aceste țesături ca sursă de inspirație pentru colajele sale, lucrări majore din ultima parte a vieții. Acesta îi mărturisea surorii faptul că expune pe pereții atelierului țesăturile Kuba, așteptând ca în urma contemplării acestora să fie atins de inspirația creativă.